Prima pagină > Diverse, Dosare > Istoria nescrisă a prostituţiei la români 2

Istoria nescrisă a prostituţiei la români 2

Continuăm incitanta promenadă prin lumea pestriţă dar delicată a prostituţiei. O lume aparte, plină de secrete, plăceri şi drame care au zguduit societatea românească.

Prima încercare de reglementare a prostituţiei s-a realizat în 1859, după ce cu şase ani mai devreme fusese introdusă obligativitatea „conduitei”. În a doua jumătate a secolului 19 au apărut şi legi care obligau prostituatele să îşi facă controale medicale, deoarece sifilisul devenise o problemă. Totul începuse să fie organizat. O precizare importantă: reţelele de „fetiţe” puteau fi conduse, la începuturi, doar de femei – o regulă rămasă valabilă destul de mult timp

Casele de toleranţă din Bucureşti funcţionau legal încă de la finalul secolului al XIX-lea. Bordelurile, alături de cafenele şi baruri, ofereau tuturor un refugiu din calea mizeriei, războiului sau a sărăciei. Erau luminoase şi plăcute, frivole şi joviale. Totuşi , existau şi hanuri sau locuinţe  unde prostituţia se practica în mod clandestin.

Din 1895, intră în vigoare un regulament, după modelul francez, în care se interzicea, printre altele, plimbarea prostituatelor pe diferite artere bucureştene la orele promenadei. De pe la 1862 a funcţionat în România sistemul prostituţiei colective şi al prostituţiei practicate individual cu o condicuţă de sănătate. Prostituţia individuală sau „singuratică” era practicată în locuinţe particulare închiriate şi racolarea se făcea cu precădere în stradă, în timp ce la bordel persoanele erau aşteptate în incintă sau la intrare. Dezvoltarea acestei industrii a impus elaborarea unui „Regulament pentru prive­gherea prostituţiei” in anul 1899 potrivit caruia pro­stituatele trebuiau înscrise în re­gis­tre speciale,  în urma unei cereri formale, şi primeau un libret de sănătate.

Ele aveau obligaţia de a avea o „condică” personală, în care să treacă vizitele medicale şi numărul clienţilor. Clientul avea dreptul să ceară carnetul cu vizele lunare, iar, dacă constata că fata nu s-a prezentat la controlul medical, putea s-o reclame la Poliţie, iar fetei i se interzicea practicarea meseriei. În budoarele prostituatelor, pe perete, lângă lavabou era prins de perete un formular al Ministerului Sănătăţii cu instrucţiuni referitoare la măsurile pentru evitarea contactării bolilor venerice.

Condiţiile pentru a deveni o practicantă erau:  să fie înregistrată în prealabil la Poliţie, la Serviciul Sanitar, să corespundă  limitei de vârstă şi starea de sănătate să fie bună.  „Privegherea“ cădea în sarcina Prefecturii Poliţiei, care trebuia să le asigure un serviciu sanitar special.  Toate femeile erau supuse vi­zi­telor medicale regulate, de două ori pe săptămână, iar bolnavele erau tratate. Chiar şi primarul localităţii era obligat să ţină evidenţa tuturor femeilor uşoare din oraş într-un registru special. Taxa consiliului comunal pentru această meserie era de 16 lei pe lună pentru prostituatele pe cont propriu şi 8 lei pe lună pentru prostituatele din bordeluri.

Pe la începutul anului 1900 şi mai ales în perioada interbelică, prostituţia devenise un lucru obişnuit. Erau deja mii de prostituate… Luând de exemplu anul 1927, în ţară erau în jur de 12.000 de femei care practicau prostituţia. Tarifele, implicit impozitele, erau diferite, în funcţie de categoria bordelului.  La intrarea în bordel se plătea o taxă de intrare, iar  clientul primea un bilet. În anii ’20, prostituatele câştigau, în medie, 7.500 de lei pe lună. Doar 10% dintre ele strân­geau peste 10.000 de lei, in vreme ce un muncitor câştiga, în medie, 2.000 de lei, un avocat – 6.000 de lei, un medic – 9.000 de lei, iar un ministru 54.000 de lei.

Pe baza condicii, se stabilea impozitul fiecăreia dintre ele. În 1921, s-a pus în aplicare legea contribuţiilor directe, potrivit căreia  femeile uşoare erau obligate să plătească 10% din venitul realizat. Afacerea era atât de rentabilă în anul 1921, încât chiar şi cu abonamentul intrai greu în bordel duminica şi de sărbători. Din acest motiv, a apărut abonamentul pentru clienţii fideli ai bordelurilor. Pe acesta era trecută suma plătită de client, numele prostituatei la care acesta avea intrare, şi două menţiuni: una referitoate la faptul că “noaptea intreagă se socoteste două numere”, clientul neplătind în plus pentru restul de partide amoroase, şi una referitoare la orele între care bordelul e deschis pentru abonaţi duminica şi în zilele de sărbătoare.

va urma
Anunțuri
Categorii:Diverse, Dosare
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Comentaţi

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s