Dresda 1945, mutilarea unui simbol

Nu ştiu de câte victime este nevoie pentru a folosi cuvântul „genocid”. Contorizarea lor seacă şi rece, nu am idee ce număr trebuie să depăşească pentru a încadra un măcel în categoria „crimelor împotriva umanităţii”. De la cât să pornim şi până la cât să numărăm, care-i pragul ? Dar ce s-a întâmplat între 13 – 15 februarie 1945 cu oraşul german Drezda, cred că întruneşte toate „cerinţele” istoricilor pentru a fi numit „masacru premeditat”.

Drezda a fost întotdeauna un simbol cultural din centrul Europei, o bijuterie de arhitectură barocă. În 1945 era al 7-lea oraş ca mărime din Germania, cu o populaţie în jur de 600 000 de suflete. Marea majoritate copii, femei şi bătrâni, bărbaţii fiind plecaţi pe front. Oraşul era păzit de o garnizoană foarte mică, câţiva pompieri şi poliţişti. Brusc, din cauza avansării hoardelor Armatei Roşii, oraşul a fost copleşit de peste 700 000 de refugiaţi, prizonieri de război şi răniţi îngroziţi de abuzurile oribile ale ruşilor „eliberatori”. Astfel în februarie ’45, Drezda adăpostea peste 1,3 milioane de persoane fără posibilitatea de a se apăra.

Oraşul fusese cruţat până atunci de raidurile aliaţilor tocmai pentru că nu prezenta importanţă strategică, industria locală fiind reprezentată de o fabrică de porţelanuri şi una de ţigări. Aliaţii susţineau că fuseseră transformate pentru a se încadra în rândul celor care produceau armament, dar ele nu au fost nu au suferit pagube, fiind situate la marginea oraşului. Imaginea de oraş cultural şi nemilitarizat a contribuit la întărirea speranţei că oraşul nu va fi atacat. Cu atât mai mult cu cât circula mitul că britanicii şi americanii iubesc Dresda şi că însuşi Winston Churchill ar fi avut o mătuşă care trăia în „Florenţa de pe Elba”. Tunurile antiaeriene care existaseră în Dresda în primii ani ai războiului fuseseră mutate în alte locuri considerate a fi supuse unui risc mai mare de bombardament.

Era război! Dar şi în război există reguli. Se pare că doar pentru unii, dacă citim următoarele declaraţii:

„Trebuie să subliniez că Luftwaffe (aviaţia germană) a acţionat conform legilor războiului. Nu a atacat decât obiective militare. Dacă au existat civili ucişi sau răniţi, aceasta s-a datorat faptului că se aflau în apropierea obiectivelor respective. Este important ca acest lucru să se ştie în Franţa şi în Anglia, pentru a nu se recurge la represalii nejustificate […]”.- (Raportul generalului francez Armengaud)

„Respectând regula după care obiectivele noastre sunt pur militare, populaţia civilă, aflată în apropierea acestora, trebuie să simtă în aceeaşi măsură greutatea războiului. Nu este vorba de o schimbare fundamentală a politicii. Nici o declaraţie publică nu va trebui făcută despre acest subiect!” – (Winston Churcill prim ministru englez). Masacrul putea să înceapă !

Atacul s-a produs în două etape: prima, un atac masiv cu bombe, a doua, un atac consecutiv împotriva formaţiunilor de ajutor şi apărare germane. În noaptea de 13/14 februarie 1945, 1.400 de bombardiere britanice din clasa „Lancaster”, aparţinând Grupului 5 din Royal Air Force, au aruncat asupra oraşului 650.000 bombe incendiare şi 3.000 de proiectile explozive de mare putere. Statistic, aliaţii au utilizat o bombă la fiecare doi germani ! Din 28.010 de imobile – cât avea Dresda înaintea bombardamentelor, au fost distruse circa 95%, iar numărul morţilor variază potrivit unor surse, între 200.000 şi 500.000, cei mai mulţi, civili. Raidul a fost urmat de un al doilea val de bombardiere al Flotei a 8-a din cadrul United States Army Air Force, la mijlocul zilei următoare, operaţiune total inutilă, ducând la întreruperea pentru doar trei zile a circulaţiei feroviare.

Bombardamentul a fost unul planificat minuţios pentru a se obţine un maximum de distrugere şi a fost executat în condiţii extrem de favorabile. S-au folosit nu doar bombe explozive, cu rol de distrugere a clădirilor, ci şi o imensă cantitate de bombe incendiare care ele au generat cel mai mare număr de victime. Prin felul în care a fost executat atacul a fost produsă aşa numita “furtună de foc” care a transformat oraşul într-o imensă torţă. Bombele explozive provocau mai întâi spărturi în clădiri şi pulverizau geamurile, urmând ca apoi, cele incendiare să aprindă focuri care să se extindă treptat şi, favorizate de curenţii de aer rapizi din clădirile fără ferestre, să se unească unele cu altele. Acestea generează un vânt deosebit de puternic care îi absoarbe pe oameni. Oxigenul dispare rapid, aerul devenind irespirabil.

Temperatura de pe străzi a urcat până la peste 1000 de grade Celsius ! Chiar şi piloţii au simţit căldura uriaşă care se ridica deasupra oraşului, la câteva mii de metri fiind deasupra. Unii au încercat disperaţi să se adăpostească în fântânile şi rezervoarele cu apă ale oraşului. Cei mai mulţi au murit acolo fierţi, adesea până la calcinarea completă. Furtuna de foc a avut o forţă uriaşă… Cei care s-au salvat din oraş au fost cei care au reuşit să se strecoare pe străzile pline de moloz şi clădiri prăbuşite spre Elba, înainte ca furtuna de foc să le închidă toate căile de acces pe străzile devenite de nerecunoscut şi greu de traversat.

Catedrala lutherană Frauenkirche, un monument de referinţă al creştinismului european, a rezistat în mod uimitor bombardamentului până în 15 februarie dimineaţa. Bombele nu au reuşit să o distrugă. Însă, din cauza căldurii, pilonii de susţinere ai catedralei şi mortarul acesteia au slăbit şi nu au mai putut suporta greutatea cupolei. Catedrala s-a prăbuşit în dimineaţa zilei de 15 februarie 1945. Fusese pentru peste 200 de ani unul dintre simbolurile Europei creştine. Timp de 5 decenii ruinele ei au rămas un simbol al războiului, apoi după 1989 a fost reconstruită.

Justificările penibile apărute după război, erori datorită condiţiilor meteo, sunt contrazise de realitaţile genocidului:

– singura instalaţie cu adevărat militară semnificativă, aerodromul Luftwaffe situat la câţiva kilometri de nordul oraşului, nu a fost atacat în timpul bombardamentului; puţinele avioane Luftwaffe erau ţinute la sol din cauza lipsei de combustibil.
– staţia de cale ferată, importantă de altfel, nu a fost marcată ca obiectiv de avioanele britanice „Pathfinder”, avioanele-călăuză pentru bombardiere, echipajele fiind instruite să arunce bombe doar asupra centrului oraşului, situat la nord de staţia de cale ferată.
– distrugerile provocate sistemului feroviar au fost minore, acesta reluându-şi activitatea după doar trei zile de la atac.
– marea majoritate a punctelor industriale cu caracter militar important din Dresda nu se aflau în centrul oraşului, ci în suburbii, unde densitatea bombardamentului a fost extreme de scăzută.

– au fost distruse spitale şi biserici; numeroşi prizonieri de război aliaţi care se aflau în oraş au fost ucişi, un număr de membri ai rezistenţei anti-naziste din Germania, care au reuşit să scape din închisoare în timpul haosului cauzat de bombardamente, dar nimeni nu susţine că toate acestea făceau parte din obiectivul raidului.

S-a mai sugerat că bombardarea capitalei saxone a fost destinată facilitării înaintării Armatei Roşii, susţinere fără acoperire, neexistând nici o dovadă care să confirme, dimpotrivă. Posibilitatea unor raiduri aeriene anglo-americane cu privire la obiectivele din estul Germaniei a fost discutată la Yalta, dar în timpul discuţiilor, sovieticii şi-au exprimat îngrijorarea că ar putea fi lovite din greşeală propriile linii, aşa că au solicitat ca RAF şi USAAF să nu acţioneze prea mult spre est. Mai mult decât atât, sovieticii nu şi-au dat niciodată acordul pentru planul de bombardare a oraşului Dresda, cum se afirmă adesea.

Cercetările au demonstrat că bombardamentul asupra oraşului Dresda a fost un act sadic şi premeditat, responsabilitatea aparţinând în întregime Marii Britanii şi SUA. Ordinul a fost al lui Winston Churchill, iar Ministerul Apărării al Marii Britanii, a încredinţat misiunea Comandamentului de Bombardament, de sub comanda mareşalului Aerului, Sir Arthur „Bomber” Harris, – unul din cei mai cruzi măcelari ai celui de-al doilea război mondial şi principalul responsabil pentru masacrul de la Dresda.

Cine a plătit, a fost cineva tras la răspundere, judecat, condamnat ? NU ! Crimele sunt doar ale învinşilor. Întotdeauna…