Un poet (Cezar Ivănescu) şi o slugă (Cristian Teodorescu)

Considerat de mulţi drept cel mai mare poet român de la Nichita încoace, omul Cezar Ivănescu are o biografie răstignită. Rănile i-au fost scrijelite de comunişti, securişti, mineri şi mulţi farisei din rândurile colegilor de breasla. O scurtă descriere a vieţii şi operei sale găsiţi AICI. Nu voi aborda subiectul amărâtei vieţi a unui poet de geniu, cum a fost Cezar Ivănescu, opera rămasă, verticalitatea comportamentului său, drumul chinuit şi demn prin timp, sunt cele ce rămân în amintire. Vreau să vă prezint doar povestea celei din urmă umilinţe îndurate de omul Ivănescu din partea unor vânduţi, parveniţi, ipocriţi, literaţi.

Pe 29 ianuarie 2008, Mircea Dinescu, aflat la Paris, folosind abuziv statutul de membru al Colegiului CNSAS a declarat presei iniţial pe surse şi ulterior, după suspendarea activităţii CNSAS, sub nume propriu, că Cezar Ivănescu a fost securist. Niciun alt membru al CNSAS nu a confirmat spusele lui Mircea Dinescu. În replică, Cezar Ivănescu a adresat mai multe scrisori deschise preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu şi preşedintelui României, Traian Băsescu. La 4 februarie 2008 declară greva foamei. De asemenea, de-a lungul timpului, Cezar Ivănescu l-a acuzat în repetate rânduri pe Mircea Dinescu de participare vinovată la moartea romancierului Marin Preda, în articole, emisiuni televizate şi în special în cartea Pentru Marin Preda, Ed. Timpul, 1996.

Acum intră în scenă Cristian Teodorescu, de meserie scriitor, actual mulgător şef la trustul de presă „Realitatea”. Aici este plătit să arunce cu zoaie la ordin, în cine „trebuie”. Şi Cristian Teodorescu, prin articole sau dese apariţii televizate, varsă dejecţiile fără să crâcnească. Fostului şantierist necalificat, cu facultate începută la fără frecvenţă, îi pute gura a căcat dar a dat de bani şi ce mai contează onoarea ? Cel care pupa cu afecţiune şi devotament curul de evreu marxist al lui Ovidiu S. Crohmălniceanu (n. Moise Cohn), părintele „realismului socialist” din anii ’50, dă acum lecţii de morală şi critică tot ce-i porunceşte stăpânul.

Trăirile acelor ani de tinereţe revoluţionară, emoţiile copleşitoare, sentimentul de împlinire mâncând rahat în spiritul plenarelor CC al PCR, sunt zugrăvite chiar de tov. Cristian Teodorescu:

„Să ai aproape 24 de ani… şi să intri în sala în care Ovidiu S. Crohmălniceanu tocmai dechide (prin octombrie 1978) o nouă şedinţă a cenaclului «Junimea»… să spui «Bună ziua» roşind până-n broboanele de sudoare care ţi-au apărut brusc pe frunte!” Iar colegii „să nu ştie că la 20 de ani lucrai ca necalificat pe un şantier al ICM 4 Bucureşti, că la 22 de ani reuşeai să fii admis la română (secţia fără frecvenţă) şi că rămâneai şantierist încă doi ani, până când treceai la cursurile de zi!”.

După ce asistăm la o critică acerbă a „schematismului” romanelor ’50-iste şi ridicarea în slăvi a celor ’60-iste pentru  autenticitate şi luciditate , într-un articol din România Liberă” 9 februarie 1989, să ne amintim de calitatea excepţională a schiţei de debut „Moştenirea” apărută în „Scânteia Tineretului” (1981). Tov. scriitor Cristian Teodorescu povesteşte:

„(…) Terminaseră ăia la C.A.P. şi cu discuitul şi cu semănatul. Da, ia să încerci acum să bagi tractorul în brazdă! Automat se nămoleşte!! Urmă cam un minut de tăcere şi de priviri aruncate în lungul drumului, adică, mai încape vorbă? – Da, cu buldozerul nu-l scoţi nea, Mitrane? Întreabă el, grăbit să nu i-o ia altul înainte şi să schimbe vorba.

– Cum e acuma? Nu face buldozerul nici pe sfert cât boul! hotărî, grav, cel întrebat. – Ce Dexane, erai şi tu aici? – Cu buldozerul scoţi şi zece tractoare, urmă el apăsat. Pui mata boul lângă… Nu se compară!”

Ei bine, tocmai autorul acestor rânduri, pline de tâlc şi adânc ancorate în realismul socialist, îşi permite după ticăloşia parvenitului Mircea Dinescu, amintită mai sus, să publice în Cotidianul din 30.01.2008, un articol fetid intitulat „Cezarul Securităţii„:  

„Plătit regeşte de Marin Preda pentru volumele lui de versuri, marele poet contemporan Cezar Ivănescu a fost răsplătit şi de Securitate. I-am invăţat poeziile pe de rost în adolescenţa. Îl admiram că nu se prostituează să scrie poezii cu partidul şi cu Ceauşescu. I-am citit traducerile excelente ale romanelor lui Céline pe care le-a făcut împreuna cu soţia sa. Când l-am vazut prima oară, am rămas şocat. Angelicul poet avea un aer de bătăuş pus pe harţă, şi chiar era, înconjurat de câţiva băieţi musculoşi pe care îi recrutase din liota de veleitari care îi cădeau în genunchi să-i ajute să debuteze.

Poetul umbla cu o rangă de fier în mână, cu care iţi bătea în masă la restaurantul scriitorilor dacă i se părea că nu i-ai observat apariţia. Cu nas fracturat de fost boxer şi cu mişcări piezişe ca de cuţitar experimentat, poetul mai avea şi după moartea marelui său protector de la Editura Cartea Românească o urmă din aerul inspirat cu care işi scrisese versurile. Totuşi ce groaznică deosebire între mina inspirată cu care mă fascinase şi insul dubios şi complexat pe care îl vedeam şi nu-mi venea să cred că el era Cezar Ivănescu.

Ştiam din gura lumii literare că, după moartea lui Preda, dom Cezar, cum i se zicea, se băgase într-o amiciţie totală cu nişte băieţi de la revista „Luceafărul“ despre care se cam ştia că aveau simbrie la Securitate. Dar una e amiciţia, mă gândeam, şi alta e predispoziţia pentru turnătorii. Mai ales că ştiam din surse sigure că Marin Preda îi detesta pe cei care îşi foloseau auzul ca să mai câştige un ban şi de la serviciile secrete. Totuşi, Preda nu l-a adulmecat nici pe turnătorul Ion Caraion, redactor la editura pe care o conducea şi cu care era prieten. Neîncrezator în foarte multe privinţe, Preda a crezut în prietenie până în ultima sa zi de viaţă. Iar dom Cezar făcea parte dintre prietenii săi.

Poetul care până în 1989 nu crâcnise împotriva regimului va scrie articole distrugător anticomuniste în „Baricada“ a răposatului Eduard Gugui la care plăţile se făceau în centimetri de sute de lei. Neovirulentul anticomunist i-a dat în judecată pe cei care, mai ştiind una, alta, l-au acuzat că ar fi fost turnător. Sprijinit de admiratori sinceri, a candidat la şefia Uniunii Scriitorilor, la ultimele alegeri, ceea ce m-a făcut să-mi închipui că poate totusi a fost acuzat degeaba că ar fi scris şi pentru Securitate. După ştampila de informator cu angajament pe care a primit-o de la CNSAS Cezar Ivănescu, poetul adolescenţei mele, cum nu-mi vine să mă sinucid din cauza asta, aştept următoarea mutare a poetului cu ranga.

PS Pentru cei care mă acuză de dezinformare în privinţa poetului Cezar Ivănescu repet cît se poate de serios: Colegiul CNSAS a ajuns la concluzia, existentă într-un proces verbal, că poetul a făcut poliţie politică. Adică a avut angajament cu Securitatea şi a turnat în contul acestui angajament. Vă mai spun ceva, acel proces verbal există. Cu 8 voturi pentru şi o abţinere. Înţeleg să faceţi pledoarii pentru poetul Cezar Ivănescu, înţeleg să vă rastiţi – în stilul poetului din ultimii ani – împotriva celor care, din punctul dvs de vedere îşi permit să-l conteste pe omul Cezar Ivănescu. Totuşi mai şi gândiţi-vă la ceea ce scrieţi, chiar dacă sub pseudonim. Tzutzăreala naivă poate deveni complicitate prostească de care s-ar putea să vă fie ruşine, ca oameni, mai târziu.“

Cezar Ivănescu a intrat în ultima sa grevă a foamei, cerând CNSAS publicarea procesului verbal. Nici la 4 ani de la plecarea sa, actul menţionat de dom Cristi nu există. Cezar Ivănescu a murit aşa cum a şi trăit, marginalizat, renegat, sărac lipit. Cristian Teodorescu continuă să-şi publice articolele şi are numeroase apariţii la Realitatea Tv în care combate aprig de pe poziţia sa de intelectual făcut la normă în plin „realism socialist”. Freza lui dom Cristi, bine lubrifiată cu scuipatul din podul palmei, nu ascunde nici un regret pentru mizeriile scrise atunci despre poet. Lui Cristian Teodorescu nu-i este ruşine de minciunile jegoase scuipate atunci. Aici e diferenţa dintre cei doi:

Cezar Ivănescu a fost un mare poet şi OM, pe când dumneata, dom Cristian Teodorescu, eşti doar o slugă…