Darie Novăceanu, o slugă FSN-istă

Darie Novăceanu (8 mai 1937, Crasna, judeţul Gorj) este (încă) un poet, eseist şi traducător. Este fiul Elenei (născută Roangheş) şi al lui Constantin Mituţoiu, ţărani. A făcut clasele primare în comuna natală, o şcoală medie tehnică de construcţii feroviare şi Liceul „Nicolae Bălcescu” (1952-1959) la Craiova, iar la Bucureşti a urmat Facultatea de Filologie, secţia limbi romanice (1957-1962). Lucrează ca redactor la revistele „Secolul 20″ (1962-1964), „Luceafărul” (1966-1966), „Gazeta literară” (1966-1968) şi ca funcţionar în Ministerul Afacerilor Externe (1966). În 1990, odată cu apariţia noii serii a ziarului „Adevărul”, devine director, funcţie pe care o deţine până în 1992, când este numit ambasador în Spania (1992-1997). Stabilit actualmente în Spania, îşi continuă scrierile pe blogul „ventanadedarie”.

În perioada cât a fost director, „Adevărul” deşi afişa pe frontispiciu sintagma „cotidian independent”, a fost organul de propagandă al FSN, prezentând într-o manieră incalificabilă fenomenul „Piaţa Universităţii” şi Mineriada din 1990. În data de 15 iunie 1990, Darie Novăceanu publica editorialul „Cavalerii Apocalipsului”: „Trebuie s-o recunoaştem fără ocolişuri, acest mecanism diabolic, înşurubat în Piaţa Universităţii, avea drept scop ultim lovitura de stat. Eşuarea acesteia ţine într-o oarecare măsură de miracol. Şi ţine foarte mult de mobilizarea oamenilor cinstiţi, care s-au pus în mişcare în cursul nopţii şi al dimineţii de azi, zădărnicind prin prezenţa lor acţiunile extremiştilor atât de bine instruiţi.

Oricâte lucruri urâte se vor spune – şi se vor spune – despre aceşti oameni, despre muncitorii din Bucureşti şi din împrejurimi şi despre minerii noştri, prezenţa lor era absolut necesară pentru a anihila violenţa forţelor extremiste, în mijlocul cărora mulţi intelectuali şi foarte mulţi ziarişti s-au simţit şi par să se simtă în continuare foarte bine. Scriu aceste rânduri şi simt cum mi se blochează cuvintele, nefiind în stare să înţeleg de unde atâta nesinceritate şi atâta laşitate. Neînţelegând cum se pot desprinde unii atât de uşor de adevărul şi durerea oamenilor simpli”.

Nici în zilele noastre Darie Novăceanu nu are remuşcări pentru fetidele articole publicate în anii ’90. El declară că nu regretă absolut nimic şi consideră ca realitatea de atunci i-a dat dreptate : „Recunosc de bună voie şi deplin sănătos, că am fost împotriva acestei chermeze a dezmăţului ideologic înainte de a exista, şi nu am nici cea mai mică remuşcare. Faptul că reproşurile curg mereu spre mine, în fiecare iunie, împreunate cu fluviile denigrării, nu mă nelinişteşte. Scârba e prea multă ca să le mai dau atenţie.”

Dacă ar fi primit câteva bâte pe spatele-i costeliv în acele zile de coşmar, Darie Novăceanu probabil că ar fi regretat toată viaţa dejecţiile scrise în ziarul „Adevărul” FSN-ist. Dar sub protecţia cuplului Roman – Iliescu, slugoiul a fost ferit de „binecuvântarea” minerilor. Apoi şi-a aranjat o bătrâneţe liniştită, fără remuşcări…